Viaţa ca poezie

Viaţa este o operă de artă. 

Un scriitor ar spune că e poezie.
Un pictor că e o pictură, un peisaj.
Un actor ar asemăna-o cu o piesă de teatru.
Un cântăreţ sau un compozitor ar spune că viaţa e o melodie.

Toate acestea cu condiţia ca acel scriitor, pictor,
actor sau muzician să fie un artist autentic.

Spre deosebire de simplul scriitor, artistul autentic se recunoaşte prin aceea că este un observator al vieţii. Mai mult, un observator neimplicat dar totuşi participant. Unul care trăieşte viaţa, dar în acelaşi timp o observă de undeva din afara sa. O observă din afară, nu pentru că e “spiritual”, ci pentru că-i admiră frumuseţea. El nu judecă lumea, nu “ştie” cum ar trebui să fie, nu încearcă s-o modifice după cum o vede el şi nu-i dă nicio interpretare personală… doar o observă detaşat şi e surprins de poezia ei (a vieţii).

Interpretarea vieţii, a situaţiilor şi a evenimentelor ca fiind bune sau rele, favorabile sau nefavorabile, câştigătoare sau pierzătoare … nu există la artistul autentic. Nu există nici încercarea disperată de a schimba lucrurile şi de-a întoarce lumea pe dos pentru a fi conformă cu propria viziune. Nimic din acestea.

Artistul e rămâne un observator neimplicat şi totuşi participant. Iar operele sale de artă tocmai prin asta se evidenţiază ca fiind artă autentică, şi anume prin faptul că redă realitatea exact aşa cum este… având zero implicare implicare personală. Pur şi simplu nu mai există Eul care să se implice şi să altereze opera de artă cu propria interpretare.

Un cântăreţ care-şi implică Eul în interpretarea unei melodii, se aseamănă cu participanţii entuziaşti de la X-Factor care implicându-şi Eul în strădania lor de a cânta frumos, ajuns să altereze melodiile de aşa natură încât să-ti zgârie timpanul.

În schimb, când începe să cânte artistul autentic, ai senzaţia că el nici nu mai există. Sunetul iese atât de natural şi aromnios prin el încât ai senzaţia că “Altcineva” cântă prin el. Cântăreţul a dispărut ca persoană, ca Eu, şi a apărut “Altceva” care se exprimă prin el într-un mod aparte. Tot ce vine de la artist este de dincolo de persoană, dincolo de Eu, iar el, uimit de frumuseţe, redă aceasta mai departe într-un mod nealterat.

Artistul redă viaţa şi realitatea exact aşa cum e, nealterat, autentic, viu.

(Nu vi se pare că muzica şi filmele din zilele noastre n-au nimic cu arta, asadar cu realitatea ? Cu toate acele happy-ending-uri prefabricate şi deloc naturale.)

Viaţa, privită ca operă de artă, are o frumuseţe aparte.

Firescul, naturalul, chiar banalul sunt componente ale peisajului artistic în viziunea artistului autentic.

Chiar şi suferinţa (sau mai ales ?) are în ea o poezie. Un artist ar spune că e chiar una fascinantă…poezia asta a suferinţei.

E ca şi cum, eu de exemplu, fiind supărat şi în suferinţă, îmi trăiesc cu o anume intensitate şi implicare toată această dramă, simţind toată durerea pe care aceasta o provoacă…dar în acelaşi timp mă observ asemenea unui spectator de undeva din exterior şi-mi dau seama cât de interesantă şi chiar poetică e experienţa acestui băiat care suferă.

Şi toată suferinţa lui, aşezată într-un mediu urban, între clădiri mari cu pereţii reci şi între oameni total indiferenţi la acest băiat care-şi trăieşte drama vieţii sale…toate acestea…dau un peisaj, o imagine artistică, una interesantă, frumoasă. Iar artistul doar observă asta, chiar (sau in special) dacă chiar el este un personaj din acest peisaj.

Abordarea artistică a vieţii este una fascinantă.

Artistul vede tot, dar nu judecă nimic.  Nu interpretează nimic, nu etichetează nimic, ia lucrurile aşa cum sunt şi vede frumuseţea vieţii în ceea ce ea ESTE, nu în ceea ce “ar trebui să fie”.

El vede că oamenii se nasc fără să ştie de unde vin, şi vede cum mor fără să ştie unde se duc.

Vede că moartea sfârşeşte viaţa şi nu adaugă nimic la asta.

Vede cum semenii săi, prinşi în incapacitatea de a lua realitatea aşa cum e, adaugă vieţii o serie de fantasme şi interpretări personale privind “viaţa de apoi”, incapabili să accepte că există unele lucruri în viaţă pe care nu poţi să le ştii. Dar faptul că nu ştim unde mergem după moarte şi că e foarte posibil să murim odată pentru totdeauna, cu tot cu suflet,  poate face parte şi asta din acel tablou artistic numit Viaţa.

Există o poezie şi în frica oamenilor de a trăi o singură secundă în absenţa unui prieten pur imaginar şi (aparent) atotputernic. Dacă observi omul prins în mrejele credinţei religioase observi că e interesant.

Există o poezie şi în “a nu şti”. Există şi în “a nu putea”.
Există şi în frică, şi în îndoială, şi în slăbiciuni, şi în a pierde, şi în a fi cu Dumnezeu şi alte persoane imaginare şi există la fel de multă poezie în nu avea prieteni imaginiari.

În tot există artă. Fiecare lucru are un dram de poezie în el, ceea ce ma face să cred că presupusul Dumnezeu e un artist desăvâşit.

Arta e întotdeauna accesibilă, pentru că e întotdeauna aici şi acum. E mereu în stare pură şi nealterată.

O văd observându-mi degetele crepate de frigul de-afară cum se plimbă acum pe tastatură parcă fără să fac eu ceva cu ele. Aproape că se mişca de la sine.

Aşadar poezia vieţii nu e despre nimic altceva
decât despre ceea ce este AICI şi ACUM.

Şi aici şi acum se găseşte înseşi viaţa, care e chiar în acest loc
şi  exact în acest moment o operă de artă.

Cris